Scrisoarea LVIII - Doar proștii se plictisesc

Istoria de anul trecut s-a repetat. La final de ianuarie, am ajuns la spital. De data asta, de două ori într-o lună. De fiecare dată ca pacient, nu turist. La cum mă știu, sper să nu devină un fel de ritual. Prima dată m-am dus pentru că mă simțeam foarte rău, a doua oară fiindcă am căzut cu greutățile. Literalmente. Cărasem singură TOT în noul apartament, mai rămăseseră ganterele. Am alunecat cu ele în mâini și m-am vărsat toată. Am căzut pe spate. Durerile din noaptea aia m-au panicat. Mă durea când călcam, m-am temut să nu fie ceva la coloană, așa că am decis să mă duc la camera de gardă.

---

Brașov. Spitalul de urgență. Sâmbătă seara. Miezul nopții.

La triaj, o atmosferă ca de spa. Merge un televizor pe ceva documentar, personalul medical vorbește rar și cu calm, pacienții se vaită în liniște. Scaunele sunt așezate ca la spectacol, iar când se deschid ușile, fiecare pacient nou parcă intră pe scenă.

Un domn e adus cu ambulanța, pe targă. Îi curge sânge din nas. De niște ore cică. E poftit pe scaun, i se ia tensiunea, i se face o fișă. Este rugat să aștepte. I se oferă chiar și o tăviță, să nu facă mizerie pe jos. Toată lumea amabilă. Mai puțin hemoragia, care nu se oprește. I se îndeasă multă vată pe nas, ce apoi este fixată zdravăn cu un tifon care-i înfășoară de câteva ori capul chel. Arată ca un ou pansat. Am râs de bietul, în sinea mea. Probabil și de la karma aia aveam să leșin câteva ore mai târziu. Deși sunt multe scaune libere, oul se așază fix lângă mine, cu tăvița dumisale cu tot.

- Nu vă supărați, zice el către asistente, cu capul ușor dat pe spate. Cam cât credeți că durează?

- Nu știu, suntem aglomerați în seara asta.

- Să știți că eu trebuie să fiu înapoi la muncă cel târziu la 5 dimineața, zice oul blajin.

---

Toată copilăria mea, când îi spuneam mamei că m-am plictisit, ea zicea doar proștii se plictisesc! Pune mâna pe o carte, fă ceva! Copilul tranziției, crescută de părinți care învățaseră în comunism că trebuie să-ți justifici existența prin ceea ce muncești. Ce e mă-ta? Ce e tac-tu?

A fi = a face, a lucra

Verile mi le petreceam la bunici, într-un sat din Bărăgan unde era atât de cald la amiază că te ardea pământul prin papuci. Caii, câinii și oamenii dormeau de prânz. Mai puțin taia, care înjura găinile că se uită-n gura lui când mănâncă. Ții minte când scriam compuneri despre cum ne-am petrecut vacanța de vară și le citeam în fața clasei? Era chiar greu să umpli niște rânduri pentru că pur și simplu era atât de mult nimic făcut, încât zilele se amestecau între ele. Dar nimeni nu respectă un pierde-vară. Școala și societatea mi-au zis că eu sunt diplome, cursuri, certificări, rânduri în CV, funcții, aptitudini. Și niște pasiuni, să pară că-s om. De la un punct încolo, nu știu când și cum, am ajuns să cred că și iubirea e pe merit.

---

Ambiția blândă înseamnă să joci pe termen lung fără să te pierzi pe tine însuți în acest proces. înseamnă să-ți dorești succesul, dar în termenii tăi, fără să-ți sacrifici sănătatea mintală, sănătatea sau bucuria pe parcurs. Este ambiția fără margini ascuțite.

Milk and cookies

---

Înainte să mă trimită la radiografie să vadă cum e coloana, mi-au făcut o injecție cu algocalmin. Nu mă știam alergică la vreun medicament. Se pare că sunt pentru că, la vreun sfert de oră după, am leșinat preț de câteva secunde. A fost prima dată în viața mea. Mi-au țiuit urechile, nu-mi mai puteam controla corpul, zgomotele se auzeau înfundate, imaginea s-a încețoșat și s-a albit. Apoi liniște totală. Negru complet.

---

Să-ți găsești bucuria în lucrurile cele mai obişnuite şi mai uşor de trecut cu vederea.

Cel mai frumos mesaj, de la prietena C

---

M-am trezit cu mulți necunoscuți agitați, adunați în jurul meu. Le spuneam că sunt bine, să nu-și facă griji. Tipic mie, acest iertați-mă că vă deranjez cu leșinatul. M-au pus pe scaun de-ala bun, nou, pe roți și m-au dus urgent înapoi în camera de gardă, unde mi-au pus perfuzii să mă repare. Am mai stat acolo vreo două ore, cu un rău care mă lua în valuri și simțeam că oricând sunt pe punctul de a leșina iar.

Mi-a fost teamă.

M-am gândit că dacă asta ar fi ultima mea zi, aș fi o proastǎ cǎ am petrecut-o cărând geamantane pe scări. Chiar și o proastǎ eficientă, tot o proastǎ rămâne. M-am gândit că dacă eu pățesc ceva, o să spargă ușa ca s-o scoată pe Liliput la pipi, fiindcă ambele chei erau la mine.

M-am gândit mai mult la viața netrăită decât la moarte.

Oul stătea în fund, pe un pat. Nu știu dacă a mai ajuns la muncă.

---

Mama are pornirea asta să muncească până la epuizare. La fel și mama ei. La fel și majoritatea femeilor din viața mea. Lasă că trag tare să termin și mă odihnesc după. Însă în fiecare zi apărea altceva de făcut, iar acest după nu mai venea niciodată. Mai puțin în zilele cu cruce roșie, când odihna era impusă de divinitate și, de frică, de nevoie, nu făcea nimic. Noroc cu iadul că mai apucăm să ne tragem sufletul.

• 96% din femeile din România au declarat că ele sau o altă femeie din gospodărie sunt cele care pregătesc mâncarea, spală vasele și hainele.

• 95% din femeile din România au declarat că ele sau o altă femeie din gospodărie sunt cele care fac curat în casă.

• 94% din femeile din România au declarat că ele sau o altă femeie din gospodărie sunt cele care calcă rufele.

• 85% din femeile din România au declarat că ele sau o altă femeie din gospodărie sunt cele care fac cumpărăturile în casă.

• 84% din femeile din România au declarat că ele sau o altă femeie din gospodărie sunt cele care plătesc facturile.

Datele arată că la nivelul întregii populații există încă o distribuire tradițională a rolurilor de gen, distribuire care le împovărează suplimentar pe femei și insuficient pe bărbați.

(Centrul FILIA, din studiul Grija pentru Democrație - Interesele Politice ale Femeilor, 2024)

De Ziua Internațională a Drepturilor Femeii, îmi doresc ca femeile să primească, pe lângă flori și iubire, timp pentru ele. Iar dacă nu-l primesc, să și-l ia.

---

Până nu demult, elogiam productivitatea, munca până la epuizare și somn puțin. Când toate astea mi-au cauzat probleme de sănătate, mi-am promis că nu mă mai toporizez. Mi-am jurat pasional. M-a ținut o vreme, dup-aia am uitat. Apoi, un medic m-a speriat cu un diagnostic și am avut o lună când m-am gândit foarte serios că la boală și suferință profundă. Ăla a fost un moment crucial în viața mea, când în sfârșit am realizat că viața și timpul nu mi se cuvin. Încerc să-mi trăiesc fiecare zi conștientă de asta, să-mi amintesc asta. Îmi iese cât de cât. Reușesc uneori să am o relație echilibrată cu munca, cu odihna, să iau pauze în timpul zilei, să ies la plimbare prin pădure, să fac nimic.

Dar sunt în continuare și multe momente când mă bag torpilă într-un proiect, într-o activitate sau relație. Prima dată am ajuns la spital pentru că n-am luat pauză după ultimele luni ale anului trecut și după sărbători, când am fost numai pe drumuri. Asta nu m-a oprit să mut singură o casă întreagă. Și-o saltea livrată greșit. Puteam să cer ajutor, puteam să nu mă grăbesc, puteam să refuz livrarea. Puteam să mă opresc. Dar m-am încăpățânat aiurea.

Crezi că mi-am învățat lecția după a doua vizită la spital? Am muncit în ultima lună de nici nu știu când s-a făcut primăvară. Nici măcar n-am reușit să mă țin de promisiunea față de un om tare drag că-i termin documentarul. Săptămâna asta n-am avut energie și spațiu în cap nici să vorbesc cu mama la telefon. Sunt conștientă că o să vină o zi când o să vreau să o aud, dar n-o să mai pot.

Da, știu că niciodată n-o să am timp, ci trebuie să-mi fac timp. Și mai știu că atunci când mă iau în serios cu nimicuri și uit să trăiesc, viața are un fel foarte nostim să-mi amintească de lucrurile cu adevărat importante. Dar nu știu cât mă ajută să fac pe deșteapta post-năpastă.

---

We are human beings, not human doings.

Jon Kabat-Zinn

---

Prietena mea, L, și-a luat un an sabatic în care a văzut lumea, a cunoscut tot felul de oameni pestriți și a întâlnit iubirea. Am poftit la toate poveștile ei și mi-am promis că o să fac și eu ca ea. Pentru mine e nerealist să plec un an, dar pot să-mi ofer momente mai scurte, de mai multe ori. Ah, abia aștept să mă plictisesc ca proștii. Ceea ce doresc la toată lumea pentru că chiar nu văd absolut nimic rău în asta.

---

Iartă-mă că n-am avut mai multe studii, recomandări de la experți și statistici, dar chiar n-am avut timp de data asta. Găsești ceva mai multe în Scrisoarea XXXIV - Orice exces ascunde o lipsă, despre vizita la spital de anul trecut.

Iar din ce am citit în diagonală pe net, înțeleg că plictiseala e chiar benefică pentru copii pentru că-i ajută să-și dezvolte creativitatea și imaginația. Pentru inspirație, găsești în newsletterul Asteroidul B612 recomandări alese de cărți pentru copii (și pentru adulți cu suflet de copil) absolut superb ordonate, explicate și împachetate de Ana Sipciu.

Mă opresc aici, că am foarte multă treabă azi. Dar te las cu o fotogramă de ieri, când am ieșit să mă bucur de soare.

Ai grijă de tine,

Maria

💚🥦