Scrisoarea XXXIV - Orice exces ascunde o lipsă
Scrisoarea XXXIV - Orice exces ascunde o lipsă
De la maraton la spital
Am început luna cu un maraton. Am încheiat-o la camera de gardă. Tipic mie.
Îți ziceam de curând că de ziua mea mi-am dorit să alerg distanța unui maraton, ceva ce nu mai făcusem niciodată. Mi-am împlinit dorința și am aflat o mulțime de lucruri despre mine în timpul ăsta. A durut, dar a meritat. Însă ce nu ți-am zis e că de a doua zi, când nici nu puteam să cobor scările cu genunchii-butuc, îmi stabilisem deja un nou obiectiv, o alergare considerabil mai lungă pe care urma s-o fac peste câteva luni. O dileală pentru care sunt complet nepregătită fizic și psihic. Dar în capul meu mă setasem deja, aveam un plan, știam ce trebuie să fac. Aleargă, Maricico! Doar că atunci când crezi că ai învățat lecția, vine viața și te scoate la tablă.
Să ai mereu chiloți curați când ieși din casă, mamaie! Nu știi niciodată cum cazi pe stradă, ajungi la spital, te dezbracă ăia și te râde lumea.
Mamaie, infirmieră la Spitalul Orășenesc Băicoi
În primele 2 săptămâni din an, lectura mea înainte de culcare a fost cartea lui Goggins, Nu mă poți răni. Tipul s-a transformat dintr-un tânăr supraponderal și depresiv într-un pușcaș marin și apoi sportiv de anduranță care a participat la peste 60 de ultramaratoane și deține recordul la tracțiuni – 4030 în 17 ore. Deși traducerea în română e pe alocuri irinamargaretanistoriană, îl aud cum țipă la mine bilingv din cum sunt puse virgulele.
Singura modalitate de a garanta eșecul e să renunți chiar acum, nenorocitule! Acceptă durerea, altfel nu va fi doar eșecul tău. Va fi eșecul familiei tale!
David Goggins, pușcaș marin, sportiv de anduranță
M-a bușit râsul la pagina asta. Un membru al familiei mele își face insulina și-apoi întinge cu juma de franzelă-n ostropel, altul ia pastile de inimă cu pumnul, dar nu lasă sticla și untura de porc, dar tot vegetariana pitică duce neamul spre pieire.
Ca să mă pregătesc pentru scopul pe care mi l-am propus la început de an, am început să alerg mai organizat și am crescut distanțele. Doar că venit frigul. Oboseam mai repede și depuneam mai mult efort. Trebuie doar să alergi. Apoi am răcit. Am luat pauză câteva zile de la alergat, dar am compensat cu exerciții acasă și plimbări lungi. Nu mi s-a părut nimic ieșit din comun. Făceam cât credeam că pot duce și încă puțin. E normal să te doară. Îmi setasem un obiectiv, n-aveam timp de pierdut cu dureri de cap și muci. Am crescut încă puțin efortul. Nu te mai văita! Când oboseam, dădeam vina pe temperaturile scăzute. Te alinți. Dar mă simțeam din ce în ce mai slăbită, iar asta nu intra în planurile mele.
Nu mai e timp de pierdut. Din acest motiv e în regulă să fii dur cu tine atât timp cât îți dai seama că faci asta pentru a deveni mai bun.
David Goggins, pușcaș marin, sportiv de anduranță
Pe alocuri, cartea asta pare scrisă de mine, pentru mine. Până acum vreo doi ani nu luam vacanță, implementam un proiect de relaxare. Nu găteam, făceam experimente la fizică și chimie. Stoicismul de Băicoi spune că rezultatele se obțin doar prin dedicare și perseverență, nu există scurtături, iar durerea e parte din viață. Suck it up, Maricico!
Nu m-a deranjat să trag mai tare, să muncesc mai mult, să mă trezesc mai devreme. Ăsta e modul meu de operare, mi-e natural să fac asta. În plus, niciodată n-am avut revelații și n-am aflat nimic despre mine în zona de confort. Doar că după ani întregi când mi-am împins limitele, când am suportat dureri fizice și lucrat în medii neprietenoase, după șefi abuzivi, clienți imposibili, muncă gratis sau pe bani foarte puțini, burnout și comportamente autodistructive, gradul meu de suportabilitate e foarte ridicat. De-aia mi-e greu să recunosc unde mi se termină zona de confort și unde-mi începe zona de conflict. Uneori, mintea vrea să lenevim în pat până la prânz într-o zi full de muncă. Alteori, când sunt la capătul puterilor, îmi spune că sunt o ratată. Percep grija față de mine ca eșec, lene sau mediocritate și mă judec. Nimic nu poate să mă doboare mai tare decât o fac eu.
- Mai poți?
- Mai pot. Mor mâine. Cum mor câinii departe de casă, așa și eu mor departe de set.
M, 1st AD (assistant director), după o zi de filmare care a durat 24 de ore.
Săptămâna trecută am început să mă simt rău. Nu-mi mai ajungea somnul și n-aveam poftă de mâncare. Am pus-o pe seama perioadei stresante prin care trec. Apoi am început să am dificultăți de respirație, frisoane și furnicături. Patru trepte îmi dădeau amețeală și leșin. Marți seară am ieșit la magazin, dar am ajuns la spital pentru că abia mă mai țineam pe picioare.
În salon mai erau patru bărbați, dintre care doi erau conectați la niște aparate de măsurat tensiunea și pulsul, care piuiau și afișau semne de întrebare albastre și roșii. Aparatele, nu bărbații. Apoi a venit o colegă de perfuzie care se scuza în fața asistenților când i-au făcut EKG că nu e epilată pe picioare. Eu chiloți curați și eram mufată la un cocktail cu vitamine, n-aveam stres. Am plecat de acolo cu diagnostic de anemie și o roabă de recomandări de analize. Am trecut ITP-ul.
Pentru că au durat mult investigațiile, se făcuse târziu și mi-era că maidaneza o să se urineze pe sine. Am rugat cel mai bun prieten să meargă să o scoată. S-a dus la 11 noaptea, după ce a terminat munca, o zi îndesată cu ședințe. I-am cerut scuze. A avut dreptate când mi-a zis:
Don’t worry. Nu e prima dată când deciziile tale stupide îi afectează și pe cei din jur.
P, cel mai bun prieten
Când nu mai poți, mai poți un pic
Mama
Asta mi-e crucea. Tre s-o port.
Bunica
Din ce am observat, mai ales femeile sunt cele care strâng din dinți, suportă, nu se vaită, nu renunță. Le iubesc pentru puterea pe care o au, dar le și judec pentru că o folosesc împotriva lor. Dacă am asculta mai mult ce cântă Regina:
smart enough to make these millions
strong enough to bear the children
then get back to business
Am muncit cu capu' și cu cârca până la epuizare. A fost nevoie de o problemă de sănătate să pun frână. Apoi de alta. Abia acum îmi reglez mecanismele de conservare și învăț care-mi sunt limitele. Cu doi ani în urmă nu m-aș fi dus la spital. M-ar fi luat cu salvarea de pe stradă, iar cât îmi puneau ei o perfuzie, aș fi urlat să nu se atingă de dreapta, că mai am de lucru. Timp în care mi-aș fi reproșat că n-am făcut mai mult și i-am mai pus pe drumuri și pe bieții oameni cu leșinatul meu.
N-am simțit că 2023 s-a terminat pentru că n-am avut pauză-n cap. Ianuarie a venit cu mai multe incertitudini și niște schimbări majore, în continuarea unui an plin. Faptul că ieșeam să alerg depindea doar de mine, iar asta îmi dădea un sentiment de control și simțeam că am un scop. Doar că același creier care mă salvează, mă și sapă. Am compensat prin alergare pentru toate celelalte părți nărăvașe ale vieții mele. Am făcut asta și în trecut cu mâncarea, cu munca, cu unele relații. Am înțeles târziu că de fapt compensam pentru alte lipsuri. Comportamentul obsesiv era o manifestare.
Dacă vrei să-mi scrii, mă găsești pe Facebook, Insta sau dacă dai reply la mail. Mi-ar plăcea să-mi zici cum negociezi cu tine limitele în momentele în care simți că nu mai poți. Dar ce te rog mult e să nu-mi scrii cu milă și păreri de rău legat de ce ți-am povestit. Îmi activează niște alte mecanisme tâmpite și traduc grija ta ca pe o slăbiciune sau victimizare a mea. N-am scris ca să mă vait. Sunt bine, m-am reparat, nu e niciun motiv de îngrijorare. Unii trec prin lucruri mult mai grave fără voia lor și nu se mai plâng. Alții câștigă triatloane și ultramaratoane, participă la competiții extreme deși au dizabilități, unii au copii mici și nu mai dorm nopțile, alții îngrijesc persoane aflate în suferință. Eu mi-am făcut-o cu mâna mea. Dar am scris cu gândul că situația mea te poate ajuta pe tine sau pe cineva drag. Scrisoarea de azi ar fi trebuit să fie despre cum citești etichetele alimentelor, dar cât de penibil ar fi fost să-ți vorbesc despre viață sănătoasă în timp ce eu trișez cu vitamine la spital.
Pe de altă parte, cred că performanța în orice domeniu (și viața în general) implică sacrificii, durere, dedicare și depășit limite extrem de subiective și de maleabile. Dar ca să fie sustenabilă pe termen lung, și limitele astea trebuie împinse progresiv, cu cap, în acord cu realitatea și cu posibilitățile corpului. Fix ce n-am făcut eu. Dar nici Goggins. Într-adevăr, e extraordinar felul în care el singur s-a construit, cum și-a depășit condiția și apoi și-a controlat mintea ca să anuleze durerea fizică în timpul unor probe de anduranță extreme. Dar ce am mai înțeles din cartea lui e că dacă s-ar fi antrenat corespunzător, poate n-ar fi suferit așa de tare.
Apropos de cărți, Generația Dopaminei de Anna Lembke e o lectură foarte interesantă despre recompensă și jocul dintre plăcere și durere.
Dacă vrei să citești mai multe despre sportivi care și-au dinamitat limitele, poate-ți place Finding Ultra a ultramaratonistului Rich Roll, Eat & Run a ultramaratonistului Scott Jurek sau Anduranța de Hutchinson, o carte excelentă despre anduranță și limitele elastice ale corpului și minții.
Oricine poate să intre în tăvălugul unui comportament compulsiv sau poate să se piardă într-o adicție, fie că e vorba de păcănele, porn, alcool, droguri, scrollat pe social media, relații, sport sau muncă până la epuizare. N-am nicio concluzie deșteaptă și nu știu care e secretul oamenilor care știu să pună limite față de ei și față de ceilalți. În niciun caz nu știu ce e performanța. Cred însă că uneori izbânda înseamnă să-ți accepti limitele și să renunți.
Mulțumesc că ai citit. Știu că Scrisoarea de azi e cam peste tot, am scris-o aseară și azi dimineață, dar sper că ți-a fost de folos. Urmează niște luni pline. Am început de două zile un job full-time, iar în weekenduri am cursuri și proiecte la scoala de nutriție. Ca să mențin stilul Scrisorilor cu mult research pentru fiecare subiect și ca să nu ajung să mă turez iar cum știu că pot, cel mai probabil o să trimit una la două săptămâni.
Până data viitoare, ai grijă de tine.
Hugz & Luv,
Maria