Scrisoarea LXI - Viața veșnică

Cu Paștele am avut mereu o relație aparte și multe amintiri plăcute. Îmi plăcea că toți copiii ne îmbrăcam în haine noi din cap până-n picioare pentru că de Paște trebuie să te înnoiești. Cămăși apretate, sandale de lac și ștrampi albi sau colanți croșetați de mama care mă mâncau îngrozitor de mă opream în drum și mă scărpinam ca un câine puricos.

Îmi plăcea că mergeam cu mamaie la biserică să trecem pe sub Domnul de 3 ori. Eu vedeam o masă plină ochi de flori colorate, dar adulții îi ziceau Domnul, se crăcănau și se chirceau ca să încapă pe sub ea.

Îmi plăcea cǎ stăteam la coadă să bem vin cu lingurița și apoi mâncam câteva cubulețe de pâine de pe o tavă imensă. Adulții spuneau cǎ mâncăm și bem din Domnul. Adulții sunt chiar caraghioși uneori.

Îmi amintesc că mă trezea mama noaptea să mă dea în obraji cu apă din strachina în care pusese de seara un bănuț vechi de argint. Asta nu-mi plăcea. Apoi adulții beau un pahar întreg de Domnul în creierii nopții și mâncau un ou.

Îmi plăcea că în dimineața de Paște mergeam să ciocnim cu mamaie și tataie, iar tataie turna în pahare și cânta unde nu este durere niiiiiici întristare nici suspiiiin spre disperarea bunică-mii care-l făcea nărod și zicea că e păcat. Dar toți râdeam. Doamne, cât i-am iubit!

Îmi plăcea cǎ de Paște era cald, că toți pomii de pe stradă miroseau a cozonaci și pască, iar duminica câteva zile. Era sărbătoarea Învierii.

Acum mulți ani, când m-a sunat mama să-mi spună că a murit mamaie, primul gând a fost că am multă treabă și ziua înmormântării îmi încurcă planurile. N-am simțit nici măcar un strop de durere, doar eram furioasă pe ea că a murit fix când aveam așa mult de lucru. Am plecat spre Băicoi cu gândul că sunt doar 3 zile, apoi mă întorc la viața mea. Îmi amintesc liniștea din curtea bisericii. Mirosul de tămâie. Hainele negre. Baticurile. Lumânările. Doliul înfipt cu un bold. Mai fusesem la înmormântări, dar asta era prima moarte pe care o trăiam. Și durea al naibii de tare.

Până acum câțiva ani, nici nu puteam să mă gândesc la moarte fără să plâng necontrolat sau s-o iau la fugă prin lucernă. Țin minte din tinerețe că tipul cu care eram la un moment dat plecase singur pe munte câteva zile, într-un loc fără semnal, iar în tot timpul ăla mă perpeleam că gata, e pa, pun de colivă. Orice aluniță, febră, set de analize mă duceau cu gândul la moarte și la disperarea că nu am trăit suficient, că n-am făcut destule, că n-am văzut lumea. Când se dovedea că nu era nimic grav, mă bucuram că mă pot întoarce la muncă.

---

Unii se tem de moarte atât de tare, ajungând chiar să o nege, încât nu pot vedea că un fenomen obișnuit precum adormirea este tot un fel de moarte. Eu nu am crescut așa. În copilăria mea se discuta frecvent și deschis despre moarte. La baza anxietății atât de mari a lumii moderne se află frica de moarte. Frica de ceea ce se va întâmpla și cum se va întâmpla. Va fi dureros? Va fi dificil? Mă voi simți vinovat? Voi avea remușcări? Voi fi izbăvit? Oamenii de pretutindeni se tem de moarte, dar frica de moarte și negarea morții par să fie întărite de valorile materiale, de tendința noastră de a ne crampona de viața pe care o cunoaștem.

Îndrăgostit de lume. Călătoria unui călugăr buddhist pe tărâmurile dintre viață și moarte.

Yongey Mingyur Rinpoche (cartea care mi-a schimbat perspectiva asupra vieții)

---

Acum vreo 3 ani am trecut printr-o problemă de sănătate care m-a făcut să-mi reevaluez relația cu propria moarte. De fapt, cu viața. Din fericire, s-a dovedit că nu era absolut nimic grav, dar perioada în care am așteptat rezultatul analizelor mi-a dat șansa să sap în frica asta și să descopăr părți din mine, din trecutul meu și al familiei mele. A fost un proces absolut înfricoșător, dar cred că a meritat, fiindcă atunci când am început să mă împac cu moartea, a mea și a celorlalți, am început să trăiesc. Și nu cu frica și disperarea că se termină, cum făceam înainte, ci cu bucuria și liniștea că fiecare zi e importantă și merită trăită și că oricum n-am absolut niciun fel de control. Sunt și studii care arată că felul în care privești moartea, îți poate îmbunătăți perspectiva asupra vieții.

Înainte să dai ochii peste cap, să știi că nu fac pe iluminata sau pe călugărița budistă din grădina Maicii Domnului. Mă sperie în continuare viața veșnică pentru că nu știu ce-i acolo, dar în egală măsură, în ce mă privește, acceptarea realității că viața asta are un final mi-a reașezat prioritățile. În teorie măcar. E greu, mai mult nu-mi iese, dar încerc să exersez zilnic. Poate viața e un exercițiu să te împaci cu moartea, naiba știe.

Mamaie n-a murit. E în zațul de cafea în care obișnuia să-mi citească, în sfaturile pe care mi le-a dat, în mâncarea pe care mi-a încălzit-o, în râsul ei, în mirosul rufelor pe care le punea la uscat, în ceaiul de tei și-n miezul de pâine. Dorul și durerea s-au mai estompat, dar amintirea ei nu. Mamaie e veșnică.

N-am scris despre toate astea ca să te întristez. Pentru mine, Paștele e un moment în care-mi amintesc cu iubire de cei care nu mai sunt și să mă bucur de cei care sunt. Cred că ne unesc dorul și teama de moarte și, poate dacă vorbim mai mult despre ele, devin mai puțin înspăimântătoare și mai ușor de dus.

Fii lumină!

💚

---

Dacă ai timp și chef, îți recomand discuția asta gingașă a lui Dan Harris cu Alua Arthur, death doula, o femeie care asistă persoanele muribunde. Și ar mai fi și podcastul lui Tim Ferris cu cercetătorul Bruce Greyson care studiază din perspectivă științifică experiențe aproape de moarte ale oamenilor. E dubios și interesant în același timp, iar Ferris pune întrebări surprinzătoare. Și, desigur, un clasic Monty Python.