Salut! Am citit, am căutat și am încercat să înțeleg lucruri legate de subiectul pe care îl abordezi, dar cu toate acestea mi se pare că nu pricep nimic. Acum, o perioadă am dat peste o propoziție destul de motivantă, cum că un bebeluș nu renunță să încerce să se ridice în două picoare indiferent de câte ori a căzut și s-a lovit. Cu propoziția asta încerc să îmi mai ridic moralul :-)
Îmi este foarte greu să înțeleg de ce renunțăm, de ce nu ne găsim motivația necesară chiar și atunci când suntem (poate) în pericol iminent. Mai exact, anul acesta este unul destul de greu din punct de vedere al job-urilor, dar cu toate aceastea, lucrurile se așează destul de bine, ai oportunitatea să înveți ceva nou și să nu îți mai faci atât de multe griji... tot ce trebuie să faci este să te adaptezi pe noua felie (felie pe care poate ți-ai și dorit-o). Ghici ce, parcă nu îți vine să te apuci chiar dacă știi că dacă nu miști ceva, riști să fii măturat. Nu înțeleg lipsa (pe alocuri, totală) asta de control, de motivație, de disciplină. Sau oare de ce motivația scade odată cu vârsta? Desigur, necunoscutele mele sunt valabile pentru orice palier al vieții, nu doar pentru cel expus de mine.
Oare societatea, familia și ceilalți se pot baza pe astfel de oameni? Oare suntem prea comozi? Oare nu știm să fim recunoscători pentru tot ceea ce avem? Oare ne plângem prea des?
Oh, mi-ai dat greu, Iulian! :) Habar n-am, să știi. Și eu îmi pun foarte des întrebările astea. Dar nu despre lume, că nu reușesc să trec de nelămuririle din capul meu. De ce mă lupt cu mine să fac lucrurile care-mi fac bine? De ce mă vait atât, deși n-am niciun motiv real, sunt alții cu care viața chiar n-a fost blândă. De ce supraanalizez fiecare fir de praf și mă și enervez pe mine că o fac?
Dar ce-am reușit să fac este pur și simplu să mă mișc cu toate gândurile astea după mine, cu toate stările. Să le iau cu mine în timp ce ies la plimbare, la alergat, când n-am chef de nimic, când sunt regina tristeții și totul mi se pare inutil.
Nu mă mai bazez pe motivație, că am văzut că e intrigantă. Te scoate din casă câteva zile, te entuziasmează, te îndrăgostește, apoi ea fuge și te lasă cu greul. Mă bazez însă pe disciplină. Mai ales când e greu și n-am chef. Motivaționala mea este MOOD FOLLOWS ACTION. E a lui Rich Roll, ultramaratonist, fost alcoolic. Întâi acționezi, apoi vine și cheful. Sau nu, dar nici nu contează, că deja ai acționat. Mi-am lipit post-it-uri peste tot în casă cu vorbele astea. Cred că mi s-au lipit de retină.
La finalul unei zile complicate, poate gândurile sunt tot năvală peste mine, anxietătile tot acolo, problemele financiare poate mai mari, lumea tot în haos, dar măcar știu că ce a depins de mine am făcut, am avut grijă de mine cât am putut de bine. Pentru că nu pot controla altceva decât acțiunile și reacțiile mele.
și încă o chestie: nu cred că motivația scade pe măsură ce înaintezi în vârstă, nu cred că ține de vârstă, sex, situație materială. cred că e prea debilă ca să poată fi măsurată. De-aia încerc să nu mă bazez deloc pe ea, ci să revin la disciplină.
Eu cred că treaba asta cu planificare vs haos are treabă cumva și cu niște seasons of life, prin care nu toți trecem în aceeași ordine. La mine simt că anul ăsta e invers, mi s-a luat de haos și spontaneitate și vreau planuri și obiective :)) (sincer, cunoscându-mă, nici mie nu-mi vine să cred că spun asta :))). Dar dacă acum doi-trei ani m-aș fi chinuit cu planurile și disciplina, acum parcă îmi vine mai natural. Eu zic să ne împăcăm fiecare cu etapa în care suntem și gata 🤗 - vorba ta, oricum controlul pe care-l avem asupra vieții, cu sau fără disciplină, e foarte limitat.
Ană dragă! 💚 Doamne, ce mult îmi place cum scrii! Spre rușinea mea recunosc că te-am descoperit foarte recent, dar recuperez. Esti o gura de aer fresh.
Mulțumesc mult că ai citit! Mă onorează 🤗💚
De acord, fiecare face cum i se potrivește mai bine. Îți doresc să ți se așeze planurile așa cum le-ai gândit, iar dacă nu, să le așezi tu cu mâna cum e mai bine și mai potrivit 💪🌈👑
Salut! Am citit, am căutat și am încercat să înțeleg lucruri legate de subiectul pe care îl abordezi, dar cu toate acestea mi se pare că nu pricep nimic. Acum, o perioadă am dat peste o propoziție destul de motivantă, cum că un bebeluș nu renunță să încerce să se ridice în două picoare indiferent de câte ori a căzut și s-a lovit. Cu propoziția asta încerc să îmi mai ridic moralul :-)
Îmi este foarte greu să înțeleg de ce renunțăm, de ce nu ne găsim motivația necesară chiar și atunci când suntem (poate) în pericol iminent. Mai exact, anul acesta este unul destul de greu din punct de vedere al job-urilor, dar cu toate aceastea, lucrurile se așează destul de bine, ai oportunitatea să înveți ceva nou și să nu îți mai faci atât de multe griji... tot ce trebuie să faci este să te adaptezi pe noua felie (felie pe care poate ți-ai și dorit-o). Ghici ce, parcă nu îți vine să te apuci chiar dacă știi că dacă nu miști ceva, riști să fii măturat. Nu înțeleg lipsa (pe alocuri, totală) asta de control, de motivație, de disciplină. Sau oare de ce motivația scade odată cu vârsta? Desigur, necunoscutele mele sunt valabile pentru orice palier al vieții, nu doar pentru cel expus de mine.
Oare societatea, familia și ceilalți se pot baza pe astfel de oameni? Oare suntem prea comozi? Oare nu știm să fim recunoscători pentru tot ceea ce avem? Oare ne plângem prea des?
Oh, mi-ai dat greu, Iulian! :) Habar n-am, să știi. Și eu îmi pun foarte des întrebările astea. Dar nu despre lume, că nu reușesc să trec de nelămuririle din capul meu. De ce mă lupt cu mine să fac lucrurile care-mi fac bine? De ce mă vait atât, deși n-am niciun motiv real, sunt alții cu care viața chiar n-a fost blândă. De ce supraanalizez fiecare fir de praf și mă și enervez pe mine că o fac?
Dar ce-am reușit să fac este pur și simplu să mă mișc cu toate gândurile astea după mine, cu toate stările. Să le iau cu mine în timp ce ies la plimbare, la alergat, când n-am chef de nimic, când sunt regina tristeții și totul mi se pare inutil.
Nu mă mai bazez pe motivație, că am văzut că e intrigantă. Te scoate din casă câteva zile, te entuziasmează, te îndrăgostește, apoi ea fuge și te lasă cu greul. Mă bazez însă pe disciplină. Mai ales când e greu și n-am chef. Motivaționala mea este MOOD FOLLOWS ACTION. E a lui Rich Roll, ultramaratonist, fost alcoolic. Întâi acționezi, apoi vine și cheful. Sau nu, dar nici nu contează, că deja ai acționat. Mi-am lipit post-it-uri peste tot în casă cu vorbele astea. Cred că mi s-au lipit de retină.
La finalul unei zile complicate, poate gândurile sunt tot năvală peste mine, anxietătile tot acolo, problemele financiare poate mai mari, lumea tot în haos, dar măcar știu că ce a depins de mine am făcut, am avut grijă de mine cât am putut de bine. Pentru că nu pot controla altceva decât acțiunile și reacțiile mele.
și încă o chestie: nu cred că motivația scade pe măsură ce înaintezi în vârstă, nu cred că ține de vârstă, sex, situație materială. cred că e prea debilă ca să poată fi măsurată. De-aia încerc să nu mă bazez deloc pe ea, ci să revin la disciplină.
Eu cred că treaba asta cu planificare vs haos are treabă cumva și cu niște seasons of life, prin care nu toți trecem în aceeași ordine. La mine simt că anul ăsta e invers, mi s-a luat de haos și spontaneitate și vreau planuri și obiective :)) (sincer, cunoscându-mă, nici mie nu-mi vine să cred că spun asta :))). Dar dacă acum doi-trei ani m-aș fi chinuit cu planurile și disciplina, acum parcă îmi vine mai natural. Eu zic să ne împăcăm fiecare cu etapa în care suntem și gata 🤗 - vorba ta, oricum controlul pe care-l avem asupra vieții, cu sau fără disciplină, e foarte limitat.
Ană dragă! 💚 Doamne, ce mult îmi place cum scrii! Spre rușinea mea recunosc că te-am descoperit foarte recent, dar recuperez. Esti o gura de aer fresh.
Mulțumesc mult că ai citit! Mă onorează 🤗💚
De acord, fiecare face cum i se potrivește mai bine. Îți doresc să ți se așeze planurile așa cum le-ai gândit, iar dacă nu, să le așezi tu cu mâna cum e mai bine și mai potrivit 💪🌈👑
Mulțumesc! Sentimentul este reciproc 🤗💕
Live, love, share