Scrisoarea XL - 1 an
Azi, 1 mai 2023, promit solemn că, fie ploaie, fie vânt, îți trimit săptămânal, luni dimineață, o Scrisoare cu informații, povești (foarte) personale, studii, oameni interesanți, glume, curiozități, poze, cărți etc despre nutriție, sport, sănătate fizică și psihică. Așa a început Scrisoarea I.
M-am ținut parțial de promisiune. Din octombrie, la sugestia cititorilor, am început să trimit Scrisoarea în fiecare sâmbătă dimineață, o schimbare care mi-a fost de mare ajutor și mie. Mă blocasem pe ziua aia de luni și pe ora 9:30 de parcă îmi luasem job, chiar dacă-mi dădea tot weekendul peste cap și nici netul nu mergea fără să zdruncin routerul. De trei luni îl trimit bilunar pentru că atât mi-au permis energia și timpul.
Nu-mi vine să cred că a trecut doar un an, deja un an. Au fost săptămâni cât cea mai leneșă zi de vară, zile care s-au terminat înainte să apuc să respir, nopți de care am tras ca de-o gumă de mestecat. Iar momentul când apăsam send parcă înghițea timpul. Din mai 2023 și până în secunda asta, fiecare Scrisoare mi-a fost un reper în timp.
La 37 de ani, ultra-maratonista Diane van Deren făcuse din proprie inițiativă o operație pe creier pentru a i se îndepărta un fragment cam cât o minge de golf din lobul temporal, respectiv centrul crizelor de epilepsie care o afectaseră cam de două-trei ori pe săptămână. Operația a pus capăt crizelor, dar a creat și unele deficiențe neuronale: memorie slabă, dezorientare, dificultăți în sesizarea trecerii timpului. În 2011, Runner’s World o poreclise Dez-Orient Express pentru că putea parcurge sute de mile în maratoane, dar adesea habar nu are cât timp a alergat (...) Aș putea alerga de două săptămâni, dar dacă cineva mi-ar spune că e prima zi a cursei, aș zice Super, să-i dăm drumul!, a zis ea odată în glumă.
(Anduranță de Alex Hutchinson, Pilot Books, pg 57 - 63)
Patruzeci de scrisori. Uau! Nici nu știam cum se scrie cu cifre romane. Am scris despre ce m-a interesat, despre ce învățam, pe măsură ce-o făceam, despre ce am crezut că le poate fi de ajutor și celor care citesc. Am scris din apartamentul din Crângași, din bucătăria de la Băicoi, dintr-o curte la Sibiu, am scris în tren, de pe-o canapea în Sinaia, din cafenele sau pe bănci în parc.
Una dintre scrisorile mele preferate a fost cea despre cafea pentru că mi-a amintit despre mamaie, cea mai blândă ființă pe care o cunosc. M-am bucurat că așa au cunoscut-o mai mulți. Pregătisem scrisoarea despre calorii, dar am decis să scriu despre obiceiuri când eram praf de oboseală și mi-era greu să mă țin de rutina care mă scosese din depresie cu ceva timp în urmă. Am râs singură în hohote la Scrisoarea despre activitate fizică, când mi-a înviat în minte imaginea cu tata care mă antrena pentru Academia de Poliție și mă punea să alerg pe stadion în timp ce el fuma mahorcă proptit în gard. Am avut un gol în piept când am scris-o pe-aia despre eșec. Mi-a fost rușine s-o trimit. M-a șocat și impresionat experimentul Minnesota despre care am scris în XVIII. I-am dat creierului fatala când am învățat și scris trilogia despre nutrienți, dar a făcut multă lumină în capul meu și apoi pe farfuria sănătoasă. Și m-am bucurat că i-a ajutat și pe alții, din ce mi-au zis.
Ai aici toată arhiva, dar să știi că sunt și linkuri care nu funcționează pentru că m-am mutat de pe Mailchimp pe Substack și n-am apucat să re-linkuiesc. Până rezolv, dacă ai nevoie de ceva anume, scrie-mi pe mail, Insta sau Facebook. În fine, uitându-mă în urmă, toate scrisorile m-au învățat multe despre domeniul nou în care mă băgasem, dar mai ales m-au învățat să flexez mușchii răbdării și să ies din rigoarea minții mele.
Huberman explică în episodul Time Perception că felul în care percepem timpul e influențat de nivelul de dopamină și de serotonină. Când nivelul de dopamina e ridicat, tindem să supraestimăm trecerea timpului (pare că a trecut mai repede), iar când nivelul de serotonină e crescut, tindem să o subestimăm (pare că trece mai greu). Tot nivelele de dopamină și serotonină modelează felul în care ne amintim lucrurile care s-au întâmplat.
Huberman spune că dacă ai parte de o experiență interesantă, variată, care îți face plăcere (deci dopamina sus), o să ai senzația că timpul a trecut repede. Dar în amintirea ta, momentul ăla o să se dilate, o să pară o perioadă lungă de timp, în care s-au întâmplat multe. De exemplu, când ești în concediu pare că timpul trece repede, dar când îți amintești de perioada aia ți se pare că ai făcut multe, că ai avut timp de plajă, de citit, de baia aia pe care ți-o promiți din iarnă, de mâncat în liniște, de admirat peisajul.
Dacă ai timp, îți recomand să asculți tot episodul, e plin de informații foarte interesante despre timpul real, despre felul în care ceasurile noastre interne sunt corelate cu mișcarea Pământului și cu expunerea la lumină și despre cum percepem timpul. În plus, e un episod extrem de scurt, are doar puțin peste o oră, m-a și surprins.
Studiile arată că percepția oamenilor despre timp este intrinsec legată de simțurile noastre. Dar ce i-a dat peste cap pe cercetători e un studiu publicat chiar acum câteva zile în revista Nature. Oamenii de știință au descoperit că ce vezi influențează cum percepi trecerea timpului.
Când priveau o imagine de dimensiuni mai mari sau care conținea mai puține elemente, subiecții considerau că timpul se dilată. În schimb, când priveau imagini mai mici sau cu mai multe elemente (mai aglomerate), credeau că timpul se contractă. Concret, participanții la studiu estimau că a trecut mai mult timp când au privit imaginea de dimensiuni mai mari sau care conțineau mai puține elemente.
Participanții nu numai că au avut senzația că timpul s-a dilatat când au privit imaginile cu mai puține elemente, dar au avut și mai multe șanse să își amintească acele imagini a doua zi. „Sugerează că folosim timpul pentru a aduna informații despre lumea din jurul nostru, iar când vedem ceva care este mai important, percepția timpului se dilată ca să obținem mai multe informații, concluzionează Virginie van Wassenhove, neurocercetătoare la Universitatea Paris–Saclay, Franța.
Scrisorile mi-au fost în egală măsură ancoră și sursă de anxietate. Scrisul m-a ajutat să-mi structurez informația, să mă focusez, mi-a ținut mintea ocupată într-o perioadă complicată, m-a ajutat să caut, să înțeleg mai bine și să încerc să explic mai departe cât să înțeleagă și cel mai necunoscător și dezinteresat om din lume, întâmplător cel mai bun prieten al meu.
Pe de altă parte, în fiecare săptămână am vrut de infinite ori să renunț, să scot internetul planetar din priză. Vocea aia din mine urla că după 10 ani de foto-video s-a trezit și asta să studieze nutriție și să vorbească despre viață sănătoasă. Acum un an leșina de burnout și acum e apostolul sănătății. Pe lângă asta, m-au bulversat toți termenii de specialitate pe care nu-i înțelegeam nici în română, d-apăi în engleză, calcule și formule complicate când eu nu știu nici să calculez impozitul pe firmă. Mă uitam ca curca-n mitocondrii, ATP, sistemul glicolitic, nervul vag, lactobacillus blablaus. Ce să te mint, dacă mă uitam la planșa cu corpul uman din alt unghi, nu mai știam unde e ficatul. O impostoare. Dar jur că nimic nu m-a fascinat, nu m-a provocat vreodată așa de tare și nu mi-a aprins inima cum a făcut-o să învăț despre complexitatea corpul uman.
Miza era încercarea lui Van Deren de a stabili un nou record pe traseul de 1000 mile: 24 de zile, 3 ore și 50 de minute. Timp de aproape trei săptămâni alergase aproape non-stop, dormind două sau trei ore pe noapte. (...) în ultimele zile, picioarele o dureau atât de rău încât dimineața se târa pe traseu până când, grație efectului anestezic al endorfinelor, reușea să se ridice de jos și să se sprijine în ele. Încheia cursa cu un nou record de 22 de zile, 5 ore și 3 minute. În articolul din Runner’s World, neuro-psihologul Don Gerber specula că a devenit o alergătoare mai bună datorită operației pe creier.
Pe naiba! Simt durerea, cum să nu o simt? Doar că mă forțez să o ignor, a declarat ea.
(Anduranță de Alex Hutchinson, Pilot Books, pg 57 - 63)
Când eram mică voiam să mă fac polițistă. Mamaie îmi tot sugera să mă fac doctoriță, să vin acasă cu cu plășile pline de oușoare, găinușe și brânză. Când am intrat la Științe Politice, tata m-a întrebat ce ies de-acolo, politician? Cealaltă bunică a înțeles din freelancing-ul meu că sunt zilier, ca nepotu' lu' tanti Marioara care și-a făcut firmă în România și lucrează ca potcovar în Germania. Se duce când îl cheamă la vreo lucrare.
Toată viața mea am fost prinsă între cine credeam că trebuie să fiu și ce vreau să devin. Fiecare zi era o luptă să-mi demonstrez statutul și să-mi câștig locul. M-am definit ca fiica, iubita, asistenta, angajata cuiva și nu trebuia să-mi fac de râs strada, orașul, neamul, echipa, galaxia. În fiecare zi pendulam între un trecut mort și un viitor în care credeam că o să găsesc perfecțiunea și liniștea. De mâine, de luni, de la întâi, când o să termin proiectul, când o să ies la pensie. Pentru mine, a trăi în prezent era o memă pe insta.
Când am luat-o pe calea nutriției, nu mai aveam nimic din ce credeam că mă definește. Nici job, nici vechiul cerc de prieteni, nu eram într-o relație, nu mai aveam niciun statut sau vechile obiceiuri, proiecte, bani sau perspectivă. Am avut însă mult timp. Foarte. Mult. Timp. Iar pentru cineva care stă foarte prost la capitolul răbdare, a fost intens. A fost însă primul moment din viața mea când m-am întrebat ce-mi aduce bucurie, ce-mi place să fac, unde se duce toată atenția mea? Nu-ți imagina că am stat în lotus și-a venit răspunsul. M-am dat cu capul de pereți, mi-am făcut procese de conștiință, am privit în gol, am plâns, am urcat pe munte să mă limpezesc, m-am simțit vinovată, mi s-a părut că renunț la ce-am construit, m-am temut că o să trăiesc cu Liliput în mașină și tot așa. Dar n-a fost zi în care să nu descopăr ceva nou și extrem de interesant despre corp și viață. Un an mai târziu, cred că a fost cea mai bună decizie, cu toate temerile și nesiguranțele astea pe care le simt. În plus, am avut noroc de o mânuță de oameni care m-au susținut necondiționat.
Acum nu mai simt că trebuie să demonstrez nimic. Vreau doar să fiu.
Săptămâna trecută am terminat cursul de consultant nutriționist pe care l-am început anul trecut pe vremea asta. Am vrut inițial să-l fac pe cel de la Precision Nutrition, dar l-am ales pe ăsta din țară pentru că, din descrierea cursului, reieșea că e acreditat de Ministerul Muncii, ceea ce însemna că am drept/aviz de liberă practică, că am o acreditare. Eronat. Cel mai frustrant a fost că am aflat acest detaliu în penultimul curs. Pot să profesez, există soluții, însă asta e o altă discuție. Dar de reținut că doar cei care termină Facultatea de Nutriție și Dietetică (licență + master) sau Facultatea de Medicină - specializarea Diabet, Nutriție și Boli Metabolice au drept de liberă practică și sunt dieteticieni / nutriționiști acreditați și recunoscuți de Ministerul Sănătății. În rest, oricine altcineva (consultanți, coaches, specialiști în remodelare corporală sau ce denumiri mai există), oferă consultanță și o poate face exclusiv pentru persoane clinic sănătoase.
În tot anul ăsta de studiu, una dintre sursele mele de informație au manualele Precision Nutrition pentru că am avut norocul ca un om minunat să mi le împrumute. Am învățat capitolele despre știința nutriției, dar Precision Nutrition înseamnă mult mai mult de-atât. Pe măsură ce studiam cum funcționează corpul și completam cu informații și abordări de la universitățile și experții în nutriție din afară, mi-am dat seama că n-o să pot în veci să dau meniuri prestabilite cu măsline numărate, diete universale, soluții rapide de slăbit sau detoxuri cu rumeguș. Dar nici nu știam ce opțiuni alte sunt. Urma să termin un curs de nutriție, voiam să mă apuc de treabă, dar mă simțeam complet pierdută și panicată că nu știu nici măcar de unde să încep o discuție cu un client.
Acum o lună am primit un mail de la Precision Nutrition în care explicau în detaliu ce oferă cursul lor și anunțau o reducere și-un sistem de plată în rate. M-am înscris. Parcă s-au deschis cerurile. Am descoperit, pe lângă informația din manuale, o platformă de e-learning foarte atent pusă la punct, examinare la fiecare capitol, întrebări suplimentare etc. Dar ce m-a impresionat cel mai tare a fost că mi-a oferit acces la o comunitate de oameni cu care poți să discuți abordări, cazuri pe care le poți analiza, exemple concrete despre cum să lucrezi cu oamenii, ce și cum să-i întrebi, exemple de chestionare, studii de caz, sesiuni live. Iar la baza tuturor materialelor și discuțiile stă o mentalitate flexibilă și o abordare centrată în primul rând pe client. Degeaba știi tu celula dacă nu înțelegi omul cu care vorbești în ansamblul lui, de la cum doarme la relația cu propriul corp și mediul în care trăiește. Fiindcă nu e niciodată doar despre mâncare.
Tot mi-e teamă să ofer consultanță în nutriție și mi se pare o responsabilitate imensă. În același timp mă bucur că simt asta fiindcă înseamnă că-mi pasă. Încerc să dau mai departe ce-am înțeles și ce-am învățat, să nu mă opresc din studiat, să tac mai mult, să nu mai fac pe deșteapta și să am răbdare. Cel mai probabil o s-o dau de gard și-o să-mi prind urechile, dar mă bucur că am o comunitate de profesioniști la care pot să apelez și infinite resurse.
Folosesc vacanța asta ca să pun la punct strategia de coaching și variante de lucru adaptate pentru diferite preferințe, posibilități și nevoi. Iar câtă vreme o să mai am ceva de zis, o să continui Scrisorile de Bucurie care o să rămână mereu gratis.
Mulțumesc că ți-ai făcut timp să citești. Sper că ai găsit informații utile pe-aici. Sau măcar ai râs.
Să ai liniște-n trup, în suflet și-n casă!
Pe data viitoare,
Maria
💚🥦
👍👏